Citeam deunăzi un preadistins domn, să mă inspir. Nu-i dăm numele, să nu pară că-i facem reclamă mascată, plus că s-ar umfla pagina de câte onorifice ar trebui să-i asociem prin propria-și atribuire. Într-o poziție cât se poate de comodă, cu un obraz creponat de care atârna un cot sprijinit pe colțul mesei, lecturam deci o presupusă memorie @”ce-ar fi fost dacă…”. Nu se întâmpla însă nimic lângă “dacă” ăla, așa că inevitabilul s-a produs: principiul pârghiilor în echilibru s-a procopsit cu un fals, în sensul unui cap lipit “cu sec” de un blat dovedit mai tare decât bidonul și o mie de furnici și-au adjudecat cotul lunecat cine știe pe unde… al meu nu mai era demult. M-am adunat, ca rest dezlânat și cu un glob ocular nou ivit fix în frunte, paranormal, încercând zadarnic să-mi explic logica auto-flagelării de a te plictisi citind o prăpastie. N-am reușit. Oblic, ca o libelulă-ciclop în derivă, mi-am revizuit atitudinea direct pe canapeaua îmbietoare, uitând de arcul rupt care încă o dată și-a făcut pe deplin datoria la locul stabilit; întâmplător tot al meu. Abia acum “AU-îhhh-ul” m-a trezit. Pe deplin conștient de întepătura pe care o meritam din plin, mi-am adus brusc aminte de toate datoriile imateriale, pentru că un necaz nu vine niciodată singur. Tacticos, mi-am aprins și trabucul rezervat evenimentelor memorabile din viața mea deposedată de așa ceva, privind absent foaia goală, pe care trona amenințător doar un “daddy-end”. Atât putusem să scriu: data, ultimatum-ul de drept. Cu un tupeu fantastic, picior peste picior, tocmai derivam ghinionul, când mi-a venit strălucita idée să nu mai fac nimic, să fug pur și simplu, să dispar din mine. Clar, o schimbare se impunea în ego-ul meu mohorât, și toate nimicurile pe care le ridicasem la rang de priorități brusc nu-și mai aveau sensul. Mă simțeam eliberat de toate presiunile - alter. Un fel de evadare dintr-un cot-idian pe care, dacă mă gândesc bine, mi-l construisem tot singur. N-avea niciun haz să mă victimizez: eram altul, tot ăla, doar că ne-ruginit de iluzii și de obsesivul “ce-ar fi fost dacă...”. Chiar începusem să vizualizez mirobolanta ficțiune de-a sta pur și simplu, ne-stressat de nimeni și de nimic, singur ca un cuc anost, dar paradoxal, fericit. Fredonez acum plescăind de plăcere “feeric-i-re-a-meaa-re-chip-ult-au…” He, he… am devenit imun… la RE minor…!